Klosterschule
de Hella Crasnanic
După o lungă și călduroasă noapte într-un tren supraaglomerat, iată-ne sosiți în sfârșit la Cluj. Aici ne întâmpina o la fel de fierbinte zi de vară.
Însă, până la destinație mai era cale lungă. Ne înscrisesem la un curs de vară, doream să învățam să pictăm icoane ortodoxe tradiționale. Este vorba de o tehnică foarte veche, de pictură naivă pe sticlă. În ziua de azi, aceste picturi sunt de mare valoare. Dacă aveți posibilitatea, va recomand să vizitați muzeul de icoane din Sibiel. Eram îndrăgostită de acest stil, și abia așteptam să învăț să creez asemenea splendori.
Și care ar fi cea mai potrivită locație ? O mânăstire, bineînțeles!
După o bună oră de mers, tot mai departe de zgomotele și agitația orașului, în sfarsit se vede în zare!
O imagine fermecătoare, între păduri și dealuri, decupată dintr-o lume de poveste.
Emoționați am intrat pe poarta larg deschisă.
Și cu aceasta, am lăsat în urmă lumea reală. Mănăstirea Voivodeni, e relativ nouă, parțial încă în constructie. Dar , acolo există doar pace și liniște.
După o scurtă slujbă de „Bine ați venit“, așteptam să explorăm împrejurimile.
O nouă surpriză ne aștepta. Între timp, o scurtă ploaie de vară ne lăsase un cadou neașteptat: un superb curcubeu.
Satul Voivodeni din apropiere ne atrăgea cu magia sa. Era la fel o oază a păcii, ca și mănăstirea.
Biserica veche de 500 de ani, ne-a fost prezerntata cu mândrie de săteni.
Sfinții bătrâni de sute de ani, ne priveau cu îngăduință.
Dar, încet se insera…..
Și noul nostru „acasa“ ne invita la somn.
În următoarea dimineață ne-am apucat de lucru. Eram 2 grupe, una de adulți, din toată România, și o grupă de copii, din sat și împrejurimi.
Copii munceau cu o nesperată dedicație, până și cei mai mici păreau să înțeleagă, că nu e o joacă, ci un fel de rugăciune.
Însă vara își cerea totuși drepturile… În pauze zburdam prin pădure, iar unii dintre noi au folosit prilejul să mai învețe ceva.
Și așa au trecut zilele…
Ikoanele noastre, lucrate cu mai mult sau mai puțin talent, însă cu multă iubire, se înmulțeau văzând cu ochii.
Deoarece am fost atât de harnici, părintele stareț ne-a permis să facem un foc de tabără în ultima seară.
Așteptând cu răbdare amurgul….
Cine ar crede că nu există distracție la mânăstire?
Noapte bună!
PS: Lucrările noaste au fost donate mănăstirii. Sperăm să imbucure privirile multor vizitatori!
