Via Transilvanica

Am vrut să parcurg 700 de kilometri din Via Transilvanica pentru o nevoie urgentă de a intra într-un necunoscut pe termen lung, m-am dus pentru satisfacția de a lua decizii imediate, pentru a-mi bloca grijile mari, pentru a pica lată de oboseală seara, o oboseală fizică. Voiam să mă doară picioarele de la atâta mers și atât. Să-mi oblojesc bășicile și să-i dau înainte. Să și văd fizic, un progres, pe o hartă, ok, din punctul A în punctul B. mâine alți câțiva kilometri și tot așa. Cred că și de când suntem în pandemia asta, mi-am ieșit mai puțin din zona de confort decât îmi place să recunosc. Merg pe munte de ceva ani și am trecut prin tot felul de situații-limită dar nu mi-am planificat niciodată o călătorie lungă, de o lună. 

Pe foarte scurt, a fost așa: ploaie, caniculă, ploaie, ploaie, fân, arșiță, câini de stână, ham-ham, sperietură, hai că am scăpat, uite ursul, nu e ursul, nici dacă stai la pândă, mărește pasul, hai la masă, tu de unde ești fătucă, ahaaa, București, păi și cum, singurică?, n-aș fi zis c-o să reziști o săptămână, cale bună, mulțumesc, îmi dați și mie niște apă, pandemie, unde? și cea memorabilă, „păi și se dă ceva la final?”

Cred c-aș putea să mă întorc acum la săteni și să răspund la întrebarea asta. Se dau atât de multe pe drumul ăsta, trebuie doar să fii atent să primești, și nu mă refer doar la caș. Doar trebuie să scormonești după ceva curaj să pleci la drum și să fii prezent. Să fii dispus să adaptezi orice plan crezi c-ai avea, pentru că viața altora se întâmplă în timp ce tu treci pe Via Transilvanica. Nu vreau ca oamenii care merg acolo să-și facă o falsă impresie că vin în sălbăticie. E o natură la care nu ai acces, într-adevăr, pe crestele montane, coline, pășuni, păduri tinere, dar te afunzi într-un luciu viu al ruralului românesc și-n toate diferențele dintre zone, limbă, port, obiceiuri, religii. Vorbești cu oameni, că vrei, că nu vrei, pentru că treci pe lângă curțile lor. Unii te vor primii în curțile lor, alții nu, iar tu îți vei vedea de drum.

Iar drumul se va ocupa de restul. Să te hrănească, să te odihnească, să te epuizeze, să te enerveze, să te treacă prin toate stările, de toate fricile, toate îndoielile de sine. Cine te-a pus? Nu vezi că nu mai poți? Hai că mai poți zece minute. Hai încă zece. Mâine promite-ți că pleci mai devreme. Nu te grăbi, mergi în ritmul tău. Astea sunt toate fantomele mele certându-se în capul meu, încercând să mă biciuiască. Să-mi mai spună mie cineva că am călătorit singură 700 de kilometri.

Am tot primit întrebarea „și ce făceai pe drum toată ziua”. Pe lângă mers? Am înțeles sensul mai profund al întrebării. Au fost și momente în care am meditat întrebări mai mari. Cum faci să te asculți mai mult pe tine? De ce nu poți să te asculți mai mult pe tine? De ce ai avea nevoie ca să te asculți mai mult pe tine?
Dar au fost și zile în care am zăcut sub soare și nu m-am gândit la nimic și acolo a fost pentru mine câștigul suprem. Un privilegiu să am un gol în cap. Apoi m-am gândit cum în oraș nu am niciodată loc să nu mă gândesc la nimic, și atunci mă gândesc, des, de ce mai sunt în oraș?

N-am un răspuns încă, pentru că nu știu exact unde altundeva aș fi, dar mă bucur că mă întreb și cred că-n ziua în care voi avea doar certitudini, va fi o zi în care mă voi speria de mine.

Țin minte și acum ultima zi de traseu, penultimul sat, m-am oprit la barul satului la un suc rece, ca să-mi trag sufletul, să mai lungesc un pic sfârșitul și să mai trag cu urechea la conversațiile localnicilor, un obicei pe care l-am făcut pe cât de des am putut. Să stau să ascult cum sunt viețile altora, la 7.000 de bule distanță de a mea, sper să fac asta toată viața, ca reporter.

În acest penultim sat eram pe plat, pe asfalt. Deja mă liniștisem, intrasem într-un ritm și-ntr-un mindset că s-a terminat. Și țineam ritmul ăsta de terminare, și certitudinile mele au fost călcate în picioare când traseul m-a băgat iar într-o mică junglă până la Micăsasa, satul în care se termina traseul meu. Nu era bugetat, nu m-am așteptat, și m-am enervat că mi s-a mai pus încă o pădure în drum, care nu era în plan. Și apoi am râs și mi-am spus că e ca un joc psihologic totul. Fiecare zi fusese o probă peste care eu trebuia să trec. Am ieșit ciufulită și din ultima pădure, am trecut ultimul pod, ultima probă, apoi am ajuns la un tren, apoi la București.

După prima lună din care nu am înțeles mare lucru, a fost o agitație cu scris și vorbit despre drum, dar apoi au început să se mai așeze straturile și am început să văd una câte una fantomele care lipseau din capul meu.

Le-am observat absența în tot felul de discuții și a fost bine. Am spus mai clar ce nevoi am într-un moment anume, m-am plâns când am simțit nevoia, am fost recunoscătoare când am avut pentru ce, nu am fost recunoscătoare forțat. Am avut curaj mai mare să mă arunc cu capul într-un gol, să risc, fie că în conversații dificile cu străini sau cu oameni foarte apropiați.

Am început să am mai multe conversații mai apropiate de draftul 1 și cred că se datorează și drumului. Draftul 1, adică o primă versiune a unui text, cum e cunoscut în jurnalism. Până la publicare, o poveste trece prin editări, și șlefuiri, și rotiri de paragrafe și fact checking și schimbări de titluri. Devine foarte lucrat, și aranjat și cu tot ce-i trebuie.

Ei bine, mie cred că mi-a făcut bine să fiu eu o poveste mai needitată, un Draft 1, să dau afară gânduri brute fără să le mai rumeg pe toate părțile, pentru că pentru mine, astăzi, e o pierdere de timp.

Și nu mai am timp de dat într-una îngrijorării a cum trebuie să împachetez fiecare mesaj, cum să fiu politicoasă ca să nu supăr pe nimeni. Cred c-am devenit un pic mai urgentă, cum a fost și nevoia de plecare pe drumul ăsta, cum s-a simțit fiecare zi. Urgentă, brută, dar naturală, imediată, înfiptă în simplitate. Și așa simt că va fi și anul 2022, urgent de trăit, urgent de consumat.

Nu vreau să vă gândiți acum că am început să spun tot ce-mi trece prin cap oriunde, oricum, oricui. Sunt tot eu, doar că mai sinceră și cu voce tare și cu ceva mai puține fantome.

Vă doresc și vouă entuziasm în toate aventurile voastre și nu uitați că în pădure poți lăsa fantome de care nu te poți debarasa altundeva.